o masă atât de comodă
ambele coate pe suprafața ei lustruită
nici măcar nu mi-e foame
mere roșii-roșii în pădurea care își merită soarele

îmi întind picioarele pe banchetă
azi nu am articulații
oasele mele nu au plesnit dis-de-dimineață
în liniștea compartimentului
vagoanele închise lunecă prin poiană
nici Dumnezeu nu poate opri
acceleratul aici

lângă terasament o grămadă de cenușă
o buturugă arsă pe jumătate
o siluetă în genunchi
flori mărunte pe care nu le voi atinge
un băiat aplecat
scrie și el ceva
n-o să mă uit niciodată în caietul lui
un copac și-a scuturat primul frunzele
se vede cuibul împletit de ciori

unde-i fața mea?
pe sticla geamului sau în ochii preotului
supraponderal
ce-și scoate încet mâncarea din pungi
felii groase de șuncă pe masa lui
orice călător își merită micul dejun

roțile se învârt pe șine ajung în câmp deschis
observ o pisică încordată în iarbă
unde-i botul de șoarece?