timpul își scutură coama…

într-un târziu
a ridicat privirea :
în depărtare un braț de piatră parcă vrea
să prindă
intre
degete
lumina…

lumina,
pe care a pierdut-o
prin nesăbuința sa.

un întuneric
fără orizont,
fără sclipiri de bucurie,
fără șoapte de iubire
zdruncină adâncul.

neajutoratul suflet e strivit de un sălbatic trup.

frunze, frunze
caută
să-și facă pestelcă !
să nu mai vadă
rana sângerânda a voinței-
cu judecata oarbă,
cu memoria bolnavă,
cu imaginația pătată de necuviință,
sărmana fată
se ferește
acum
să bată la ușa
conștiinței.