a fost odată ca niciodată
căutam ziduri lumina crudă a dimineții
la doi ochi distanță de tine iar tu
iar tu
doar tu
uitată în altă parte
amnezie absurdă pentru patru mâini, fără voce
doi zece doi zece
zâmbet strâmb, propriu, reflexiv

a fost altădată mai bine ca niciodată
sprijin în cruzimea iubirii impure
separat de umbră prin lumină
bisturiu perfect în mâna unor copii bătrâni
imi stă bine în alb
de azi mă voi îmbrăca în viscol
noaptea o păstrez sub pleoape

pentru tine

mă arunc de pe piedestal
contopirea cu stânca înghețată
a unei iubiri paralele
viața următoare voi locui sub podul lipsă dintre noi
cum ieși din malaxorul dragostei pe dreapta
mă întreb ce este comun în mine
mutilat de persistența memoriei
în sacul de dormit suprarealist, impropriu, pasiv

dragostea e un tren care nu fluieră niciodată
dragostea se poate pierde, ca orice brichetă
dragostea va fi fost scrisă de bill withers
post-mortem