și iese aburul din mine
ca din călări
expirația-mi aruncă
aerul cu tot cu nări
cum sub cuțitul de casap
în roșu vaier
cad verbele ce nu mă mai încap
cu care mă încaier
în tainic semn ce nu mai este
se risipesc peisajele agreste
de pe retine se jupoaie
un anotimp umed… de ploaie
și frunza putrezește
și se-mpietrifică și mucezește
și iese aburul din mine cu tot cu nări
și cu suspine
prea multe zări și prea puține
de-ntoarcere spre noi cărări
și ies aproape tot din mine
un umed bot de căprioară
și mă jupoi de pe retine
de pe toate
și mi se face semn de ceară
către moarte
și zori de zi spre dimineață
când aburul subțire-i ceață
ce mă ține
s-abat cărarea către tine
sub pasul care nu-i al meu
ci călcătura unui zeu
în care mă trezesc mereu
din semnul cel morțesc
atunci când dorm făr’ s-ațipesc
și sper să nu mă mai trezesc
un umed bot de căprioară
în iarba crudă se înseară
un boț de negru către uger
ce se transformă înspre fulger
atunci când s-a curbat cărarea
cum orizontul curbă marea
sub urletul de lup
în care mă întrup
deodată
nu mai am timp nu mai am haită
nu mai am umbra mea înaltă
să spânzure pe cer
precum un țurțur atârnat de ger