La răsturnare de lumi


Într-o zi, sufletul meu și-a schimbat polii
și de atunci umblu cu capul în jos,
împletită-n iarbă,
și privesc lucrurile de la rădăcină,
le petrec în viețuire și dincolo de ea,
le plâng pe umăr
și le povestesc îngrozitoarea cădere a imperiului roman,
cruciadele și holocaustul,
iar ele mă ascultă mute de uimire,
neînțelegând nimic din toate astea,
că doar ei, copacii, nu și-ar lăsa niciodată rădăcinile
ca să plece la război împotriva păsărilor,
își împart bucuros orizontul cu pitulicea și cu mierla,
doar cu cucul au o problemă,
că nu le place chestia asta cu lăsatul puilor în voia sorții,
dar cu privighetoarea însă, o, Doamne, e o plăcere să vorbești,
și așa am devenit soră cu păpădia și codița șoricelului,
verișoară bună cu furnica și viezurele și cârtița,
iar pietrele, da, ce prietene de nădejde,
mă rabdă mereu să mă mai odihnesc
cu fruntea pe fruntea lor,
cu ele nici nu mai am nevoie de cuvinte,
ne înțelegem din tăceri,
ca să nu mai zic de izvoare, ce buni tovarăși de drum,
și atât de transparenți,
poți oricând să le citești gândurile,
eu, care eram obișnuită cu atâtea ascunzișuri,
mă minunez mereu în fața acestei francheți
a noii mele familii,
care, iată, nu se supără că umblu așa, sucită,
- și poate le mai tulbur liniștea din când în când -
dar știți ce senzație minunată este să mergi așa,
cu capul la rădăcina lucrurilor și cu picioarele-n nori?