Matinal ca o rândunică
muncește mereu, neobosit.
Cu mintea trează la cântecul cocoșilor
și inimă curată de creștin.

Pe ulița satului coboară,
un suflet de om înalt și voinic.
cu saci-n căruță se duce la moară,
să macine grâul ce cu greu a muncit.

Iubește pământul și sfântă-i e apa,
și calul ce-l poartă la drum pe imaș,
își apără glia cu coasa și sapa
și cântă și cântă un cântec doinaș.

Un zâmbet îi luminează fața arsă de soare,
a fost rod bun în acest an, e mulțumit.
și își îndeamnă roșcovanul la povară:
-Haide băiatule că mai avem puțin.

-Dă-i bice măi Ioane că-i coadă la moară
îi strigă-n depărtare un vecin.
-Nu-i ba, am timp să pufăi o țigare,
și calului nutreț să-i pun.

Dând sacii jos îl întreabă morarul:
-Copiii sunt bine, spune, ce fac?
-Bună-ntrebare bădie morare,
sa-u dus cu toții la oraș.

-Sunt singur acasă și Leana-i pe moarte
și simt o povară de om pătimaș.
-Nu am și eu, pe cineva să m-ajute,
-Nu am cu-i să-i las, am muncit în zadar.

Privirea rătăcită îi fugi mai departe,
spre ogoarele-ntinse încercuite de ape,
nu mai sunt în stare să merg mai departe,
s-a stins a mea putere sunt doar
o umbră-n noapte.