Imaginea ochiului reflectat în sine,
marele ochi al privirii scufundate-n real,
trecerea lentă a sensului prin cifrul ideilor,
toate răzbat la același semnal.
Hieroglifă a inexprimabilului, iubirea se cerne
prin sita de cuvinte-a poemului.
Pale metafore cad ca musca-n lapte
în tunelul sensului
"și nu mai tac din gură".
Ochiul-timpan, cocoșat ca un verb
de prea multe foneme,
scrutează-n negrul abis al uitării.
Pe cărarea îngustă a realului,
trec amintiri ce se cern în cuvinte,
scris în cartea de vise e strigătul anilor,
culorile îmbătate cu timp
șerpuind se întind
pe pânza de umbre-a iubirii.
Eu zac pe-o saltea de vise destrămate
și cern prin sita de cuvinte-a poemului
iubirea, hieroglifă a inexprimabilului,
mă regăsesc în verbele
care exprimă încremenirea,
iar spațiul himeric al versului
mă sufocă în marea-i de cuvinte.
Doar imaginea ochiului reflectat în sine
mai păstrează fulgurații senine
din filmul risipirii.
Mă opresc la semnalul realului
și tunelul sensului dispare
în spațiul deschis de-ntrebare.