Și noi nu suntem altceva decât lipomi speriați sub pielea pământului. În liniștea
pe care aerul o absoarbe atunci când mă crezi nebun, las sângele să mi-o ia înainte.
Drumul meu e plin de spânzurători. Îmi probez gâtul în fiecare. Dar amân.
Ce mă poate face pe mine fericit. Și capul îmi alunecă în față și în spate,
de parcă aș fi mort, mătăhălos, mai mare decât însăși inima mea de care
uneori se ține. Peste câțiva ani sărutul acesta mi se va întoarce în ochi
cu forța cascadelor descătușate. Acum probez iubirea pe marginea patului.
Cu palmele mici, reci și ușoare. Am stat bine și m-am gândit. De unde curajul ăsta
de a mă speria de propria mea fericire? Și căldura venea lipicioasă în valuri pe la picioare
Și sub tălpile mele pocnea mocnit crusta pământului. Acum da, însă înainte să plec,
Închide ferestrele, ușa la beci și, rufele, bagă-le în casă. Poate plouă și la noi. Și-n pustiul acesta.