Toată lumea se punea între mâinile noastre
portocalii. Tu nu mai ajungeai la mine, n-aveai
să mai fi palma mea- iar eu dosul tău nemuncit.
Toate săbiile se puneau între călcâiele nostre.
Am oprit gândul pe tăișul lor: o să te țin în brațe
la primul cui bătut în lemn.

Satul nostru o să fie o cărămidă în care săpăm
fereastra noastră fără perdele; în brațe dar acolo
în brațe o să-mi crești din nou și sânul meu o
să-ți fie viață o să-ți fie umbra bună, cheia
răsucită până în cer.
M-am asprit m-am asprit, îmi strănut moliciunea
pe prispa de pământ. Apa o o să pună pâinile între
noi; șoselele curate, toboganu’ de plastic și semnul
aspru din copac.

Penarele ei multifuncționale, radiera, coloana de
foi n-or să crească din mâlul ei verde, nisipul
nostru o să stea în fiecare roată care aduce lumea
lângă foc.
Școala o să adune tot mai multă putere.
E multă putere în zidul ei subțire de carton- taie
fumul care se naște din scânteile tale în piatra din
care ai venit și-n care te întorci acasă la capătul
luminii.