e douăzeci și trei iulie și astăzi apa se prelinge lent pe mâini, încerc să curăț petele din oameni, ceva din trecutul lor aspru, ceva nedeslușit prin care înot, și mâinile ating de fiecare dată aceeași suprafață, se închid

te retragi înainte de mișcarea ultimă, înainte ca celălalt să intre în vreo iluzie, în letargie, în somn, te retragi din magma confuziei lui, din frisonul de spaimă, te retragi fiindcă nu, el nu poate primi o mână albă, întreagă, îndeajuns de vie să îl facă să simtă pulsul de după durere și te înfășori în tine, să nu tulburi, să nu trezești tornada, știi că oamenii nu pot îndura prea multă trăire pe secundă, sau prea intensă, se prăbușesc, mor în ei, da, le moare sufletul și corpul rămâne contorsionat, rigid, e prea trist așa

mai bine treci cu ochii închiși, cu mâinile strânse, ocolești acea suprafață bine apărată, e necesară încapsularea o vreme, e bună încolăcirea în jurul propriei coloane, să poată căuta momentul de liniște, când orice trăire se transformă în gând sau altceva, mai simplu, un râs, un pact cu sine însuși sau cu lumea de aici, dincolo, de oriunde