toate chipurile de ieri se schimonoseau, francesca, se urâțeau trecând prin ferigile înalte, erau înșelătoare, apa din ochi sau mâinile din ce în ce mai verzi, din ce în ce mai nepăsătoare, era ceva rece în felul lor de a-și acoperi tristețea, calmul, sub frunzele mari, crestate, sub umbra lor doar noi și micile insecte care se bucurau de umezeală

așa se întâmplă de fiecare dată, ies la suprafață nervuri fine, întortocheate, plasa de cuvinte a frunzelor, prin ele, din tulpini, trec dureri, urcă, urcă, iar pe marginea frunzei, prin porii invizibili, neatinși, se pierd esențele tari, esențele bune, sau este ceva preaomenesc acolo, între întinderile de ferigă și marea de chipuri, nu mai poți găsi decât desișuri sumbre, câteva ploi ar fi fost de ajuns, ar fi hrănit pământul, ar fi curățat ochii

și palmele s-ar fi oprit pe o frunte, pe cealaltă, ție nu ți-ar fi șters decât urmele de pământ, lor le-ar fi șters nesăbuința, le-ar fi dat să bea, dar din ferigă nu poți face nici măcar ceai de noapte, nici leac pentru inimă-rea, însă așa se moare, francesca, la umbra lor, când privești printre frunze, dincolo, iar cerul nu mai este sus, nu mai este niciunde