seara e o bucurie să te adun, atunci știu că ești aplecat puțin, ai cules un braț de dureri, ca pe surcele când, mici, ne străduiam să le ținem la piept, să nu se umezească, era nevoie de foc, de o casă încălzită și vie, cum este nevoie să te ating uneori, să îmi dau seama că exiști, nu suntem noduroși, nu suntem prea uzi, deși am plâns cândva fiecare, ne-am înmormântat bunii

firește, tu ai acea îndreptare de spate, fermă, deschisă, iar ea îți seamănă, va duce împreună cu tine lemnul dens, lemnul care va arde mocnit, atât cât vor fi ploile, cât se vor ascunde oamenii de ei înșiși, se vor îndepărta, fiecare în deruta lui, noi așteptăm, ne-am grăbit prea mult atunci, pe șira spinării aveam fisuri minuscule, trebuia să le acoperim, să ne ținem strâns, să tăcem

dacă ar fi să mă ascund, aș alege locul de sub primele tale vertebre, aș auzi probabil cum adormi, pe cine să eliberez din visele rele, pe cine să ating înainte să mă simtă, tu ai apleca încet capul, să nu mai ies iarăși, să răsuflu odată cu tine