de unde vin eu călătorule
e scena unui amfiteatru cu formă de vie
săpat de tata printre alții pe cînd
își mai exercita facultățile vitale și cînd era beat
de îndrăgibil

dincolo de munți și păduri
dincolo de dracule noctambule
și de certuri pe nația
lu’ mama lu’ Dumnezeu

de unde vin sunt oameni nu peisaje
de plastic cu manechine
nu ciudățenii cu fițe turistice
sunt eu și tu și toți care mai credem
în gramul ăla dubios de omenie

de unde vin singura viță nobilă
care ne adeverește e pîinea
și sarea pămîntului
e tot ce ne ține liberi și de nebuni
așa împreună

de-acolo mi-am montat pe ochi
un fel de risipire turmentată de zădărnicie
pentru că via s-a hîit și peste ea
sau chiar peste tata crește pădure
iar bucuria mea
e un fel de vis și de ciudă
cu lacrimă înghițită mereu
de mînie