este atîta liniște între noi
pînă și inima se oprește
din cînd în cînd să asculte
dacă mai trăim

așteptarea
a devenit un culoar îngust
prin care gîndurile noastre
se furișează tiptil
în picioarele goale
privindu-se în treacăt
cu prefăcută nepăsare
ascunzînd zîmbete
trecute de mult de vîrsta inocenței

prelinse din pendula neoficială a timpului
minutele se încăpățînează
să mai scrie un episod
de tăceri lascive
sedimentate
ca un oftat
un fel de 'soap opera’
ce-și așteaptă finalul inevitabil
oarecum indecent

cu degetul înmuiat în sîngele
urcat în obraji
îți voi lăsa un semn
pe oglinda retrovizoare a vieții
de cîte ori te vei uita în urmă
amprenta mea
îți va mîngîia mut
privirea