Și pe urmă s-au rupt
toate firele de comunicare.
Căzut în groapa vulgară a limitei,
aureolat de-ndoială,
beam ultimul strop din dulcea otravă
de iubiri răzlețe.
Ca un dascăl bătrân
căzut în mlaștina melancoliei,
agasat de mediocritatea grobiană,
încercam sa reînnod firele ce mă legaseră
de freamătul trist al speranțelor.
Reîntoarcerea în tine însuți
ca-ntr-o prăpastie lipsită de măreție,
abisul ce te separă de lucruri,
de limitele cuvintelor...
Calm, un orizont transpare
de dincolo de esența realului.
Înveșmântat în mantia impermeabilă a tăcerii,
cercam să dibuiesc, asemenea
unei lacrimi geana lucrurilor,
dulcea-mi povară de iubiri răzlețe.
Și încercarea de a
da o formă
lumii viselor tale, lipsite de conținut,
și trecerea lentă dincolo de aparență,
culorile sumbre ale versurilor
învelite-n tăceri...
Din liniștea începuturilor răzbate acum
un zvon obscur de iubire.
Lumea din nucleul iubirii s-a nutrit,
crescând ca Făt-Frumos din poveste,
luptându-se cu răul ascuns în miezul lucrurilor,
încât tot ce există pare o întrupare a două contrarii,
a unei lupte acerbe
între două forțe inegale.