Credeam că e vântul

Credeam că e vântul
care îmi sfărâmă aripile
nu era decât sângele meu
silabisind clipele
juram că e pădurea-ntreagă
în palma ta
era numai o frunză
credeam că-i fericirea toată
era ecoul zvâcnit
al unei șoapte
stârnind un incendiu
în noapte
credeam mereu
că vii să-mi ceri
tu veneai numai să dărui
credeam că-n tine
e veșnicul mâine
când toate începuseră deja
să fie ieri
mi se năzărea
că beată te-ai însoțit
cu veșniciile goale
și dansezi
și li te împarți
fericită
iar tu,
în jocurile morții
clănțăneai din dinți
după ce
te-ai toată dus
la părinții de cenușă
a început să mi se pară
că vecinul de sus
cel din legământ
bate la ușă
era însă cel de jos
niciodată chematul
cel din tăcutul pământ
cel cu îmbrăcatul
frumos.