Mă simt întreg prin clipa de aramă,
Pe un răboj al frunzei ce se-ascunde .
În crugul toamnei, verde must pătrunde,
Să simt secunda-n ram cum se destramă.

Sub clopotul izbit ca să inunde
Cu sunet grav neliniștea din poamă,
Un vifor strâmb a început să geamă
Rănind sămânța orelor rotunde.

Presimt povara până-n largul mării
Întoarsă-n noi prin zborul amuțit.
M-agăț uimit de marginea uitării

Privind cum veacul nu s-a mai clintit.
Mult prea departe-mpins, spre geana zării,
Se frânge-n sine timpul nesortit.

6 februarie 2005