Nici lumea care se pierde, nici lumea care ne rămâne întreagă
nu se ridică dincolo de stratul de ceață;
este mai comod aici, mai viu.
Prin venele deschise larg, sub ceasul tatălui,
vezi cum se înnegresc oamenii atunci când își sufocă
rudele de moarte, rudele din oase,
sufletele învinețite de la naștere, despre care nu se vorbește
nu se cântă slujba, nu se dau acatiste.

Noaptea cearceaful e o caracatiță rece, vin tentacule, nu simți, dar
îți cuprind mijlocul, îmbrățișarea umedă, pe care o percepi
doar în vis, ia forma unei feerii,
o conviețuire acvatică. Sau poate că nu este așa,
poate că totul coboară prin ceața de la începuturi, se scufundă
în altă liniște, amniotică, din care nu ne mai amintim
decât atingerile sensibile,
numai acolo viața își strigă triumful.

Și nu de temnița cărnii, nu de sânge ne temem, nu; e altceva transmis
prin măduvă, o celulă nocivă sau un embrion,
o larvă invizibilă, care intră în suflet, în alt suflet, în altul,
și tot mai mulți tați, tot mai mulți fii
cresc în pântecul ocru al spaimei. Ei duc mai departe
neliniștea stranie, vocea auzită neîncetat,
când lumea asta sau celelalte lumi își adorm apa.