de Sfântul Dumitru se făceau niște focuri!
cât bradul de-nalte –
ce jar!
chiar luna se-oprea în loc să privească
iar câinii
și lupii
scheunau către dânsa arar

atunci se-oglindea pe cer Dâmbovița
munții de vatră
păreau invers crescuți
pomeniții coborau de pe monumente de piatră
să imite sătenii
la ziuă
sărind peste jertfă desculți

a doua zi satul era pustiu
părea că primii fulgi cern peste șiță boală
bărbații zdraveni
după răvășit sau după lemne-n munte duși
copiii lor
la bucurești la școală

nu nimeni nu s-a mai întors
totu-i cenușă
troițele-și zbârcesc pictura timpurie
de câte ori văd câte-un foc
tresar
a cetină și a copilărie

doar uneori câte-un bătrân își pune
o palmă peste gura fără dinți:
- uita-te-ar relele, tu ești, poftim de bea!
și ce mai fac ai tăi?
cum e prin lume?
de mici n-ați fost cuminți...

am strâns arsură-n mine
sunt o clisă
cu litera de lut de cremene și stea
scrâșnesc măselele
ca sâmburii de prună la povarnă
și aș bea toată Dâmbovița