hălăduiesc printre artificii
de parcă aș fi un cântec al lui joan baez
îmi iau rămas bun de la arhitecturi în lemn
îmi storc sufletele de partea lor domestică
știu că amintirile nu vor seca

scârțâie inima demarată în trombă
turată la maxim pe autostrăzile pariurilor
și scoate fum cu adrenalină macerată în singurătate

zidurile în care ne-am ascuns
pofta de mâncare setea de viață și urechea lirică
se dau la o parte cu tăceri glisante

o ultimă picătură de curacao
din care stoarcem metilenul pentru dezinfectat fidelități

peste pietre de redactare căptușite cu nopți și cuvinte
ne privim nerostirile într-un raliu al fricii de identitate
coapse braziliene versus corduri îndepărtate

dragostea se revarsă în sens unic
din desuuri violete în paharul translucid
inima își zbate aripile de fereastră
până la zidurile scrijelite cu sânge maur
de mâini subțiate artificial
pline de o tristețe sigură pe sine

mă dezbrac de ziduri
doar degetele înroșite
le ascund sub pernă

ia tot ce poți din mine
înainte să mă hărțuiască noaptea
cu amprentele tale