Vara se duse în liniște tăcută,
Fără niciun plan de rezervă.
Pe văi se auzeau mici hăicuieli,
Paznicii viilor strigau de zor,
După micii prădători cu sânii plini.
E aguridă mă!... mai lăsați-o!...
Copiii se opreau voioși și mâncau
Prada aproape fărâmată, zemoasă,
În tufe mari de boziu, acoperiți.
Serile calde, călduțe… cine le mai simțea!
Se strângeau grupuri mici și dădeau
Iama-n porumbul unuia sau altuia,
Care era mai aproape, ce mai conta!
Și coceau porumb la foc din surcele.
Mai mult afumat, oricum era totuna,
Îl clefăiau de mama focului în viteză.
Tot paznicul era acela care le strica petrecerea.
Mă!... tu-vă, face-vă, din porumbul meu!
Fugeau de rupeau pământul uitând de tot.
Paznicul se așeza lângă vatra încinsă,
Trăgea aer în piept și visa tăcut,
La anii ce-i petrecuse la fel precum copiii.
Vara se duse în liniște tăcută,
Fără nici un plan de rezervă.