Viața mea e între două cuvinte,
două limbi,
una vorbită des în gând.

Pornesc de acasă
spre casă
ca înspre ceva
în care pășesc cu grijă
să nu sperii amintirile
adunate în colțuri cafenii
de album.

Fratele meu
îmi va mângâia grijuliu umărul
ca o continuare fidelă a tatei
cu degete nervos alungite.

Mă voi lipi de brațe
ce vor să simtă parcă
și anii trecuți.

Și voi desface vorbe
savurându-le miezul
din care va crește
în mine liniștea.