De vreme ce nopțile se pierdeau
în părul tău,
existau doar zile pe pământ
- și-atunci îl părăseam -
soarele își grăbea apusul
iar luna era o invenție
a irișilor tăi.

Ne înecam cu aer ca peștii,
pândeam ca ulii când prada ești tu,
din pielea ta ieșeau
raiuri
de fluturi.

Lucirile serii
coborau de pe umerii tăi,
bretele atârnau uitarea de sine
în goluri direct în aortă.
Coboram în mine
să te caut
și erai
acolo cuminte,
plămânii tăi îmi respirau
un aer surd
direct din timpane.

Limba vorbită era de carne,
vis dantelat pe muchie de apă sticloasă,
o corabie își inventa proprii exploratori
pentru insule nepătrunse de gând,
pete incolore pe hărți de cucerit.
Exista o vreme a nepoeziei,
hârtia nu era inventată
și scriam o mie de istorii
direct
pe pergamente de piele întoarsă.

Iubirea mea
devorând
chipul ființei tale.

La trezirea ochilor tăi pândiți de nesomn
venea dimineața,
în ei scăldând
aripi de cer,
luciri arzânde
crunt neștiind
că tot ce aveam va pieri
lăsând ca semne uitate
albe
schelete pe ață
de amintiri.