ÃŽn genunchi pe lutul albastru stau, Doamne,
nedezlegată încă
de glasul flămând
și bocancii în care ninsoarea se strecura
ca o metaforă înfiorătoare

nu mai știu cum trosnea iarba iubirii
la fiecare evadare

în stropul de viață rămas pe muchiile inimii
mă împiedic
simțind cum nu am
palme adevărate
de încercat lumi.