să ducem noaptea cât mai departe

voi destrăma toate veșmintele
să-mi las goliciunea peste câmpul brăzdat de flăcări
tremură firul ierbii copleșit de mângâierea trupului
taina nenuntită de cuvânt ia forma șoldurilor pe linia vieții

câteodată
mă strădui să alung frigul din oase
înghițindu-mi amărăciunea ca într-un gând plictisit de culoare
visează-mă dacă poți așa cum mă descrie cuvântul

o strună
răsună noaptea prin castani și tu îmi spui vreau să mă-ntorc acasă

nici o mișcare
doar ceasuri bat în inimi și speriați de gânduri se simte
cenușiul
deasupra noastră primejdii se frământă
neîncetat

o de-ai putea
pe drumul lăuntric în poem să intri
vom schimba cuvinte în șoaptă
nu vom mai escalada haosul sloiurilor

s-apleacă tristă să-mi vegheze umbra
lumina nesfârșită
cum odinioară
găurile din inimă le-am asupat cu imagini fără frâu
degetele își pierduseră abilitatea
de a-mi cuprinde mijlocul

nările tremurau și se dilatau sub trosnetul
focului din vatră

privește-mă
tu poetule cu imaginație fecundă

alungă orice teamă orice modestie
să salvăm aparențele