drumurile se fac lanț în jurul gleznelor, când mergem îndelung
sau ducem prea mulți deodată pe umeri
și privirile se pulverizează peste distanțe, caută,
întotdeauna te caută, parcă s-ar aștepta
să te desprinzi din caldarâm sau din cupola muzeului,
te suspendă seara printre catarge ca pe o hologramă stranie,
între ele și mine este aerul, tandru, discret, aerul nostru.

simți legănatul imaginilor pe retină, simți cum palmele ascund
lumea de pești, de albatroși, de răpitorii din noi.
iar mersul nu face decât să ne vindece o vreme, să ne adoarmă.

zile întinse pe bănci, zile răsfirate prin cartierul gotic,
fixez bine tălpile în pământ
când am senzația că ești lângă mine, te apropii,
îmi strângi în pumn părul, să te privesc intens, amuțită.

niciun sunet nu seamănă cu strigătul distanței, nicio muzică
lent insinuată în inimă,
o cuprindere din care nu vreau să plec,
nu am fost încă deplin adâncită, nu am dormit îndeajuns
pe clavicula ta.