nu, nu treci prin mușuroaie fără să simți mâzga falsității
nu, nu te asfixiezi decât atunci când pământul vine peste tine
strivește, ia chipul celuilalt, străinul, cel pe care
îl cunoști, paradoxal, în fibrele fine ale sufletului
dar el se face mic, tot mai mic, se ascunde sub pietre
se preface în praf
te cuprinde în el, te acoperă, ucide

e mai bine fără, e mai sănătoasă pătura verde, întreagă
prin ea nu trec rozătoare, nu trec otrăvuri
pământul se afână, cresc rădăcini viguroase, cresc păduri

aerul e tot mai curat, mai dens, limpede
iar claritatea asta e prețul pentru orice uscăciune
fiindcă aici, în oameni, se moare încet, se sfârșesc lumile,
lumile bune în care încă mai crezi