se întâmplă să petreci ziua între un grilaj de fier și un blues.
locul pe care îl alegi la sfârșit ca să poți auzi
o forfotă, un zgomot ascuns, când
ai impresia că ar trebui să apară un tren, ceva ce mișcă scena
deși muzicanții sunt absenți.
prin partituri ar trece trenul, prin instrumentele goale
și spațiile în verde, decorate de chipuri,
mese la care se șușotește, se râde grotesc în fum.

se suprapun umbre - mânatamânaluimânatamânaluimânatamânalui
nu se mai știe cine oprește fumul.
urcăm în primul vagon. între stații același blues
prinde forme bizare sau este doar o pată de black sambuka,
singura care ascunde amintirile-ecran, conturul vag
al ultimului pasager.

e o fantomă - îmi spui - e scenariul tău despre
plecăriîntoarceriplecăriîntoarceri,
stai mult cu ochii pe ferestre, neliniștea îți perturbă auzul,
sunetele dintr-un plâns pe care nu l-ai putut elibera
și nici nu o vei face.