îți place să intri în cameră fără să te simt,
așa cum nu-mi mai simt trecutul
când trec printr-un perete de hârtie
pe care un maestru a retușat o ură familiară.
carnetele de notițe umplu soba.
despre suspendarea legilor nu se va mai citi în ziare,
pentru că noaptea în care împrăștiem flori pe faleză
și punem la încercare nisipul
nu se mai repetă. asta spune ceva despre aritmia iubirii
de care nu te dezminți, chiar dacă ești ținta
unei invazii ordonate, ale cărei înțelesuri se schimbă
în mod predilect cu fiecare casă părăsită. dar eu te vreau
aproapedeparte, te dezbăr de metehnele mele
și mă las văzut. dar noaptea aceea unică nu părăsește culoarul
prin care fugi, în plină zi, din mulțimea de oameni,
spre un loc de unde poți să-i distingi.