Încremenea tăcut statuia de ceară
Ropotele de ploaie în jocul lor nervos
Îi plouau dur în creștet cu amintiri
Părea să strige...dar statuile au glas?

Vântul răscolea frunzele de la picioare
Juca noroiul murdar printre degete
Foșneau copacii printre gânduri
Neclintită-n poză statuia stătea.

Ochii goi peste care se rostogoleau ploile
Și anii, curgând peste umerii ei goi
Obrazul neschimbat în grimasă
Același zâmbet peste toate sfidător.

Părul pe care vântul nu-l poate tulbura
Nudul încremenit în mișcare, ce pare viu
Bărbia semeață cu ochi străini și goi
Amprente de ceară pe un trup pustiu.

Mâinile ei, operă de artă moartă
Și gura fără suflare, sărutul nud
Timpul inert, orele nenăscute
Eul meu incert în chipul ei...

Statuia moartă prinse viață
În emoția de artist.