Ești prea departe,te învălui c-o șoaptă
În liniștea privirii fixă și gravă,
Pe care dorința o transpune în faptă
Ca pe-o mângâiere demiurgic suavă.

E de nebănuit, ochii văd minunea
Acestui gând prin contur și imagine.
Dezorientat ca săptămâna, lunea
Când abrupt se clatină pe o margine.

Poate departarea-n spațiu-i mai aproape
Ca imagiunea, de forma, ce-o reflectă,
Străbate întinderi de pământ și ape
Și niciodata n-o percepem perfectă.

O monadă de suflet viu se îndreaptă
Spre locul în care ai văzut lumina,
Pe-o rază de soare mereu te așteaptă
În flori și fructe să îți urci rădăcina.

Și tu, nu mai vezi decât un simplu simbol
Þara de dincolo de neguri și ape,
Pe care o să-l consumi ca pe un obol
Sub orizontul care o să te-ngroape.

Deaceea mă înclin ca un stejar bătrân
Pe lângă care timpul a trecut galop,
Cu viguroase seve în lăstari rămân,
Încrezător din viitor să gust un strop.

Și cred, că niciodată nu-i mai bine
Decât să fim uniți în cuget și simțiri,
Cu toți acei, ce prin seminții străine
Își macină dorul din primele iubiri.