Bisericile n-au acoperișuri,
Ci aripi zgribulite pe trup,
De șindrilă,
Pe care va veni o vreme
Să și le deschidă
Și să se înalțe
Încet, ca în silă,
Ducându-și făpturile
De aur și fum
În văzduh tot mai sus,
Zburând cu vuiet mare, precum
Un stol de păsări grele
Spre apus,
În timp ce munți isterici,
Amestecați cu marea
Þâșnită către ei
S-ar prăvăli -
Frumos sfârșit al lumii
Sub cerul viu albastru
Roind de mari biserici vii.