Sunt paznic:
Stau la poarta Casei de Nebuni.
Și viața mi se-mparte-n două:
O jumătate-aici,
La poartă,
Cu chipiul ros de-atâta
„Să trăiți!”,
Iar cealaltă,
Acasă:
Maiou, televizor,
Semințe
Și berea mea de toate zilele.
Dar uneori mai uit
Să-mi las chipiul la plecare.
Și-l port pe stradă, în tramvai…
Și nu mai știu dac-am ieșit
Sau am intrat
Pe poarta Casei de Nebuni.
Iar linia
Care în mod convențional
Desparte-aceste două lumi,
A lins-o-azi noapte
Ploaia lacomă,
Cu cearcăne la ochi.
Și stau, mă uit, cu palmele pe garduri
La stânga sunt nebunii,
La dreapta înțelepții
La stânga înțelepții
La dreapta fericiții.
-Hei, încotro?
Aici e poarta Casei de Nebuni.
De-aici încolo e orașul.
Sau nu… de-aicea înapoi…
Nu, nu mă legați!
Eu sunt portarul!
Nu vreau cămăși de forță
Nu vreau chipiu de forță!
Și nu lăsați fără de pază
Poarta casei de Nebuni.