Cândva nu tare de mult
mușcam din felia de pâine
amândoi
tremuram
la gândul că n-o să ne mai rămână
pentru atunci când vom crește
și vom stăpâni întunericul...
zidul construit din priviri
va crăpa însă
înăuntru vom rămâne
doar noi
ca o pasăre îndrăgostită de zbor
vom ciripi unul într-altul
pe furiș
doar atât
cât să terminăm
lucrarea începută în doi...

cândva nu tare de mult

pe umărul tău îmi așezam capul
așteptam cuminte să plouă
iar tu strângeai
între pleoape
o iubire
ne imaginam că suntem mari
atunci trupul meu aciuit
în căldura pieptului tău
încerca o zvâcnire...


cândva nu tare de mult

ne înfingeam călcâiele goale în
asfaltul fierbinte și strigam
mă iubești
nu mă iubești
mă iubești nu mă iubești
mă iubeeeeești...

cândva nu tare de mult

am avut impresia că mă uit înapoi
știu nu trebuie să mint și
nici să mă prefac
imaginea aceea sesizabilă atunci
nu era decât o eroare...