Lumina rece coboară pe gând,
fiori de tristețe mă-nlănțuie vag
tainic îmi trec prin seară, pe rând,
cuvintele tale lăsate pe prag.

Te-aud șoptindu-mi ușor la ureche
poveștile nopții ce toate se pierd
în zorile albe venite pereche ,
dar ele sunt moarte în timpul inert.

O pală de vânt se zbate crispat,
îmi tremură lacrima într-un suspin,
încet, obosit m-apropii de pat
să mângâi o umbră, durerea s-alin.

Lumina se stinge și geme de dor,
în camera rece mă trece-un fior,
un chip mă privește din negrul decor…
Uitate sunt toate… Și clipele mor!

Panciu, 26 ianuarie 2009