Eram copil
Când cineva m-a întrebat
Ce mi-ar plăcea să fac
atunci când voi fi mare.
Am răspuns grăbit:
- Să sap fântâni!Fântânar!

De-atunci, în toate visele mele
Forez fântâni,
Fântâni în oameni și spre aceia
Pe care timpul i-a îngropat
Foarte adânc de mine.

Vreau să le aud,
Vreau să le simt
Izvorul lor cu apă limpede...

Am uitat să-ți spun
Că de săptămână-ieri,
am început să sap
Și în tine,
O fântână americană.
La fiecare metru forat
Mai pun un tub
De teamă să nu te surpi în mine.

Într-una din zile
Am scos numai noroi,
Iar în alta mai mult nisip,
Dar azi, am dat de piatră.
Doamne ce piatră!
Te lauzi că e „diamantul tău
Cu duritatea 9”...
Acum mă uit la ce am scos la suprafață:
E doar încăpățânarea ta,
zidul înalt și alunecos
spre inima ca o căprioară.

Seara s-a lăsat,
Iar când întunericul a cuprins totul
Au început să strălucească
Pietrele prețioase ce ziua nu le-am putut remarca.
Le-am luat în mâini și parcă se topeau,
Erau gândurile bune pe care le-ai asucuns...