Sânii tăi sunt doi
derbedei
de zmei.. în vânt,
mă și văd copil
admirând
ca și cum aș fi în vis
visând

și părul tău
e un corb
bătrân și orb
care se prăbușește
pe un soldat slab
care sângerează
si vorbește nemțește

și sub pleoapa ta
iar se înserează,
inima-ți tușește-un sânge armăsar
care nechează
și luna, luna oftează
după umărul tău
încă de la amiază

când te-am tăvălit
abstract pe “iarbă
cocoșată de verde”
orizontul se confunda cu-o păpădie
cu cearcăne și barbă
și soarele ca un tomograf
scria cu-o rază un autograf
unui pai de fân arzând,
te tăvăleam ca pe vreme de război
și-ți intrau gărgărițe în fund
și mă urai zâmbind
“hai, hai, sărută-mi gâtul
cu buzele ca două lame de cuțit”
și din nou natura făcea boturi-boturi
când îți mâzgăleam pe spate
versuri proaste și o clepsidră pe tocuri.



Acum norii pasc ca oile cerul,
ciobanul e mort și-l doare efemerul,
lupii năpârlesc, urlă și put,
stelele ne pișcă precum purecii în așternut..
Luna se ascunde ca un sân de fată,
totul e absurd,
sudul e la nord, nordul e la sud–
zaruri aruncate haotic de-o mână abstractă
la un barbut.