La geamul odăiței prietenului meu,
De când s-a dus și nu se știe unde,
Stau storurile trase-n jos mereu,
Și după ele cineva s-ascunde...
Presimt atât că dincolo de storuri
Urâtul stă acum stingher prin goluri
Și în dulapu-nchis ce-a mai rămas
Tăcerea stă și nu mai are ceas.
În odăița lui de gânditor,
De când s-a dus și nu mai e acasă,
Un șoarec rozător
Îi roade cărțile pe masă.

Arar și-aduce cineva aminte
Că și acolo a trăit un om
Mai înainte...
Azi doar un pom,
Când este vânt, mai bate cu un ram,
Așa precum băteau prietenii în geam,

Și la fereastra ca un ochi bolnav,
De pe-o crenguță mică de copac,
Cea de pe urmă frunză-ascultă grav
Cum toate lucrurile-n casă tac.

E toamnă, un păianjen părăsit,
În liniștea sunând ca zurgălăii,
Văzând pustiul ce l-a împânzit
S-a spânzurat în mijlocul odăii.