caut
prin cearceaful vraiște o coajă de zgaibă
să mă încapă. am pus totul la punct.
plămâni plini de heliu, inima goală de sânge.
puf pe fiecare vertebră să-mi crească atâtea aripi
câte își permite un miriapod
curajos, cumsecade. mă denumesc astfel
ca să-mi pară patul o pistă pe care s-o pot părăsi
să suflu să mă ridic în balonul bubei
cu saci mici de limfă și îndoieli pe la colțuri
doar așa, pentru mine și pentru portanță.

plutirii
îi urmează o descoperire. gândul că nimic nu-i ridicol
dacă învăț să îmi pese uitându-mă-n jos.
niciunul nu pare mai puțin înalt, mai puțin bec
mai puțin clipocind în instalația colorată.
pot să cad și ea să mă îmbrățișeze cum o saltea
pot să cad și ea să mă refuze cum o trambulină
pot să cad să rămân și scurtcircuitul să ne topească
într-un nou ocean, de sânge negru și orbitor.

inima
își pune colac ochelari dopuri cască
pornește din brațe înotul cu tălpile înfipte
sus, unde ceilalți îi suflă aer prin tuburi
pedalând biciclete fără lanț și traseu.