turbat oltul se transformă în sfinx
și colții îi sunt acum de ceară,
ca arme necuprinse,
ca strigăt de celulă și de colivie

nu sunt valuri, doar pante de lumină,
curbe de idei, pietriș și flori de august,
ca tulpini ce nasc avarii si ziduri,
temnițe în care se sting la prânz toți șoimii-

din focuri de tun nu se nasc vapoare,
nu apar seringi și bretele,
ci stânci cu izvoare de sânge,
cu ochi stingheri de sine,
și vecini în cadavre,
în cuvinte oprite,
în necântec.

aproape de Ilie îmi culc capul:
ți-e frig? liniște.
caut în buzunar și în șosete,
în sânge... nimic.
amurgul prinde rădăcini în pleoapele lui,
amurgul descifrează ochii încă umezi-
de-aici
se vede mai bine,
e scris în italic: m-am sinucis.