când luna răsare ca în romanele gotice
mă furișez peste zidul paradisului pierdut

cu tălpile goale
calc iarba verde a adevărului
cu roua învierii se amestecă sângele meu

stafii ipohondre cerșesc cu mâinile întinse
le arunc rumeguș de ispite

mă dezbrac de cuvinte
și le așez în lanul mântuirii sperietoare de îngeri

rătăcesc prin galerii subterane
într-o mână cu un ochi veșnic deschis
în cealaltă cu o secure de gheață
tai rădăcinile unui copac cu prea multe ramuri

la întoarcere
îmi port carnea
întocmai cum își duce un iisus drogat
crucea spre golgota nemuririi

dimineața mă trezesc răstignit pe cearșaf

doamne ce fântână se ascunde
în câmpia singurătății mele