dacă în singurătate aș locui
ca într-o peșteră cu mansardă și foișor
și grătar unde ar sfârâi hălcile de carne
cu nervii întinși la maxim
cum întinzi grațioasă rufele la uscat
ar fi mai bine mult mai bine
decât camera obscură din inima ta
înghețată nedisimulată
cu timpul dilatându-se spre o margine
neștiută necuprinsă cu mult mai mare
ochii străini fără culoare
bântuind recifuri de corali în retragere
de ce tremurul vocii tale în spargere
îmi sperie nemișcarea
îmi sperie umbra
mă face să scot din gura mea amară
flori de măr împreunate
țâșnite parcă dintr-un univers al plantelor
dacă în singurătate aș locui
ți-aș cere să mă închizi în tine
dă-mi hârtie și ceva de scris
și lasă-mă
lasă-mă să mor încet