poeme scrise pe genunchi la anii cruzi fugiți de-acasă
deopotrivă unor ochi și-o foame căreia nu-i pasă

mă doare-s viu
mă uită trec
picioarele sunt mai blânde în iarbă
cerul nu iubește sângele îngroapă cu ajutorul ploilor
sticlele sparte cutiile de conserve
alte gunoaie cu victime inofensive
chiar și din cenușă răsări-vor cândva
plante cu nume nepus

neîntâmplatul pretinde în primul rând apă
cu cât curgi mai repede cu atât te umpli mai încet
semințele rămân curate
pielea netedă pe dinăuntru
și viața ta atinge ambele maluri

pentru că singură moartea pretinde numai apă

de aceea pieptul e o vizuină în mâl
jumătate înec jumătate văzduh
deasupra puii ce nu știu să înoate dedesubt
puii ce nu vor învăța niciodată să zboare

aici intervine visul
cârligul ce are întotdeauna înfipt în vârf
momeala forma culoarea gustul potrivite și desigur
nodul potrivit

dar eu nici măcar nu știu dacă râmele chiar tac
și dacă
nescriindu-vă acestea
nu m-ar înfiora ce-și spun viermii privindu-mă

poeme-n care nu mai cred dar care m-au ținut în viață
un zgomot viu de păpădii de solzi ce m-au schimbat la față