Mi-aș fi dorit să mă urmezi în lumea poeziei azi
mai mult ca oricând să fi urmărit linia amprentelor
pe harta sufletului meu, am și acum palma bășicată
de nenorocita de urzică de care m-am ținut cu disperarea
afundării în noroi, am dâre de zâmbete ironice peste inimă
urme de pasteluri și mâini pătate de ulei de in...

Am săbii ascuțite de dor și mirosul liniștii din cimitir
Am ultima discuție pe banda sinusurilor din creier
Mă urmăresc copacii tăi cerșind cu ramurile întinse
o schiță cu migală ca o sculptură de altar- în timp ce eu
lipesc frânturile de amintiri cu îndârjirea zidarului
care construiește adăpostul de ploaie și ger.

Frământ poetic chipul tău din lutul moale ca o plastilină
Și te-ntorc pe toate fețele să văd lumina către inspirație
mutilată de-egoism ca o păpușă de cârpă dezmembrată
de mâini făr’ de astâmpăr de copil- când în final am găsit
scrijelesc lumina în umbre de peniță peste sufletul gol
rămân cicatrici poetice în loc de tine, tatăl meu!