Un fum alb și gros îneacă aerul zgribulit
frigul ăsta egoist vrea să acapareze totul
dar eu sunt în siguranța
în camera albă cu pereți creponați
Camera are oameni mici oameni mari
cu multe cuvinte și dorințe ascunse care zac în penumbră
sub forma monstrului de sub pat
bântuind amintiri îngropate adânc în omătul rece
fulgii de nea zâmbesc docil
dar mi-am dat seama de mult timp
că-i doar un rigor mortis sec
vântul îi plimbă fără voia lor
într-un joc vesel de copii naivi
ce urnesc lumea din loc cu visele lor
M-am pierdut pe un nor pufos
de unde pot pica în gol oricând
cufundându-mă în marea de oameni
fără să pot spera la un înger
Dar niciodata nu cazi și gata
asta dacă știi cum să crezi că poți zbura
te vei opri brusc în inima cuiva
Sufletul lui îți va sorbi privirile
și-ți va aprinde lumina
când simți că te îneci în întuneric
Stau în camera alba cu pereți creponați
unde se trăiște,
unde se bea viața din cupe mari de vin.