la periferia orașului este o stradă pietruită
până și sufletul copacilor îmi strigă acolo
câte ceva despre diminețile mele cu fluturi
pare că sunt undeva la marginea lumii
cu micile mele bucurii întâmplate în grabă

aici sunt unghiuri mișcătoare și reci
porțile sunt de cleștar și trec pe lângă mine
mii de fantasme albe cu ploaia pe umeri
mă întorc pe dos ca printr-o moarte fără curcubeu

de ieri duc pe brațe rostogolirile mele prin vise
e o sfârșeală cu scoici de apă tulbure
sunt altcineva în mersul acesta pe jos
în genunchi mă cioplește o mână necunoscută

încep să număr viețile dincolo de vedenii
iau de la capăt drumurile împerecheate
nu te găsesc. la fel de mii de ori
când se face întuneric mă opresc și plâng

deasupra mea se leagănă meteoriții și cad
nu vreau să plec strigă-mă pe celălalt nume
caută-mi un loc străin să fie hotarul vieții rotund
dezlipește pata aceasta din ziua a șaptea
nu mă lăsa să mă-nalț fără tine