vă mărturisesc
despre cum era să visez pe scara blocului
la imaginea lui perforată de amintiri lugubre,
dar să încerc să zâmbesc la gândul că
mâine
totul va fi bine
o să ne plimbăm iar pe aleea din Cimitirul Central
fără babe și moși ocupând toate,
dar toate băncile
[de abia aștept să bat un moș la șah,
poate săptămâna viitoare îl provoc]
să ascultăm linistea
spărgând timpane
fără adolescenți nesimțiți
-dar noi ce suntem ? îmi spui
noi am trecut de perioada ‘aia’
acum vânăm doar idei despre cum e să fii
iubitule în costum
și tu iubito în pantofi de piele Leonardo
și o rochie roșie superbă
pe care să o zbuciume vântul
-iubito, îmi scrii și mie o poezie cu rimă ?
încep să râd
tot un copil ai rămas
îți place să scriu la sfârșitul fiecăriu fragment de proză
‘va urma’
asta pentru că niciodată nu știu unde să mă opresc
asta pentru că mă bucur atunci când marii scriitori o dau în bară
sunt prea plini de ei
am văzut o emisiune la televizor
despre o carte de Ana Blandiana
și cum să nu îl citim pe Păunescu
mie nu îmi place nici unul
ca om, o fi Ana splendidă,
iar Păunescu un porc
dar el scrie mai bine decât ea
în general



[va urma]