E plin de viață parcul și răcoare,
Aleile fac slalom printre ronduri,
Copacii-s înțesați de zburătoare
Ce-și cântă libertatea în acorduri.

Un dud își risipește bogăția,
Prin iarba prăvălită de-un cosaș,
O mierlă-și intonează bucuria,
Dintr-un castan albit peste oraș.

Par florile topite de arsură,
O stropitoare-ncearcă să le-nvie,
O vrăbiuță râde de căldură,
Când soarbe picături din apa vie.

Pe-o bancă un bunic citește ziarul,
Privind din când în când spre nepoțelul,
Care ar vrea doar pentru el scuarul,
Sunându-i tricicletei clopoțelul.

Cu pălării-ngrijite și cochete,
Trei doamne povestesc câte în stele.
Par supărate când, pe biciclete,
Doi tineri se apropie de ele.

Doar țâncii adormiți prin cărucioare,
De biberonul lor de griș cu lapte,
Zâmbesc ușor când vântul cu o boare,
Îi mângâie ca mamele cu șoapte.

Se trece ziua caldă spre amiază,
Frunzișul țese umbre pe alei,
Pe băncile pustii se aciuiază
Adolescenți sub ploi de funigei.

Și plec, făcându-i loc intimității,
Lăsându-i să se-ntreacă-n sărutări.
Mă duc să spun ”bon soir!” singurătății,
Cătând răspuns la propriile-ntrebări.