Atunci când pătimirea-n lume s-a ivit,
grădina sufletului s-a părăginit
și bucuria cântecelor a pierit, s-a veștejit.

Că viața e neagră,
dar moartea mai neagră!

Stăpân vremelnic ăstei vetre primitoare
cât are-mbelșugare,
în crama adăpostitoare
cu vinul auriu
și alăuta mea alăturea mă țiu!

La locul lui e zbârnâitul strunei când golești paharul.
Asemeni îndeletniciri stârnesc întotdeauna harul.

Paharul plin
cu vin
pe-ndelete sorbit
la ceas chibzuit
e mai prețuit
decât oricare altă avuție
pe astă pământeană-mpărăție.

Că viața e neagră,
dar moartea mai neagră.

O fi albastrul slăvilor înțelepțească veșnicie...
dar rostul țărânei cât o să mai ție,
ca floare să răsară
în orice primăvară ?

Tu, omule nătâng, au ce te socotești ?
Doar nu ți-e-ngăduit alt veac să mai trăiești
în putredă deșertăciunea lumii !

Privește numai spre adâncul humii
atunci când bate raza lunii:
jos pe-a` mormintelor ponoară
o iazmă hâdă se strecoară,
ce hăulește,
tânguiește,
văicărește,
iar adierea însăși mierea vieții irosește.

Acum, dragi oaspeți, pregătiți-vă, bând vinul,
sfârșească-se odată chinul,
amarul,
paharul
golindu-l pân` la fund, și istovind suspinul...

Că viața e neagră,
dar moartea mai neagră!