era tot o zi ca asta cand tu taci impreună cu drumul
către fastul ierburilor lungi de sfârșit de zi
îmi luai în fiecare mână o pată de pe piele si-o așezai
pe lângă izvoarele cioplite în marginea
fiecărei epuizări vegetale
cu trei muguri lângă tâmpla îngustă cu trei topoare
despicând pasul care duce după el
oastea trupului

mă rugai să las aici un semn să înfig
în această ură ceva tare precum așchia banală
a cuvintelor care te explică
să iau o bucată din mine și s-o întind spre vântul
care adie din pulpa crudă
a unei fetițe de mesteacăn
urcată până-n ochiul capricioaselor prigorii
în fuga lor prin batista fără culoare a asfințitului

era tot o zi precum asta când viforul se adună
rupe ramuri carnale de amestecat cu saliva melcilor
pe zidul înalt al trupului tău
acolo sapi vulgar semnul oniric
cu trup separat
apoi ridici privirea până izbești muntele verde
al ochiului meu polifemic
din spatele pădurilor cu care tu crezi
că te întrepătrunzi

dar eu plecasem fără mijlocul rămas
în cercul semnului tău identic
adunam de pe jos precum corpul întors
mâini ale atât de crudului revers al lemnului ars
e o clipă calmă căzând pe vena moartă
a nepătrunselor caiere pe care le purtăm
până spre singura buză ce mai apucă să soarbă
lichidul acestui sfârșit molcoma sa împietrire